Mexina, polìtica, literadura e àteru… in lìngua sarda

Archive for December, 2014

Chi Danti fessit nàsciu in Sardìnnia…

… sa lìngua nosta no nc’iat a essi arruta a su puntu anca est.

Custa borta mi seu bòfiu spassiai pagu pagu. Si fatzu un’arregalu po s’inghitzu de Annu Nou: gosai•si•ddu!

Labai, no mi•ddoi seu scimprau tropu, apu fatu is arrimas comenti mi beniant, a bortas ant a parri fortzadas, ma si•dd’apu nau, est pagu prus che unu giogu. Apu perou circau de impreai fueddus sardus schetus su prus chi podia e mi parit de nci essi arrennèsciu bastanti.

Consillus po ddu ligi: is tertzinas a manu manca funt sa tradusidura in sardu, cussas crocadas a manu dereta funt is originalis; po arraxonis de mètrica apu impreau elisionis (‘e po de) e truncamentus (e’ po est candu sighia de vocali); sa vocali paragògica a acabu de versu no si depit intendi (duas bortas sceti serbit po sa mètrica e dd’apu scrita aici: Dèus-u e at-i, ca su sistema de custu diònicu no permitit de ponni lìteras piticheddas in artu).

Dante Alighieri

Inferru – Cantu I

S’àndala a mesu vida barigada
m’agatu aintru ‘e unu padenti scuru
chi sa dereta bia fut stramancada.

Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura,
ché la diritta via era smarrita.

Ohi cantu a ddu contai est malu puru
ma solu a ddu pensai mi fait striori
aspu, trobiu, axiosu si m’atùru!

Ahi quanto a dir qual era è cosa dura
esta selva selvaggia e aspra e forte
che nel pensier rinova la paura!

Sa morti feti est peus marigosori;
ma po contai su beni chi apu biu
is atrus malis nau de cuss’arrori.

Tant’è amara che poco è più morte;
ma per trattar del ben ch’i’ vi trovai,
dirò de l’altre cose ch’i’ v’ho scorte.

Comenti fui aintru nai no sciu
ca prenu ‘e grandu sonnu a cussu puntu
de berdadera bia ndi fui bessiu.

Io non so ben ridir com’i’ v’intrai,
tant’era pien di sonno a quel punto
che la verace via abbandonai.

E a peis de cuddu monti chi est congiuntu
cun sa basciura chi padenti serrat
e chi de timoria su coru iat puntu,

Ma poi ch’i’ fui al piè d’un colle giunto,
là dove terminava quella valle
che m’avea di paura il cor compunto,

in artu càstiu e is palas perra a perra
bestìas de luxi biu de cuddu steddu
chi ghiat deretu onniunu in custa terra.

guardai in alto, e vidi le sue spalle
vestite già de’ raggi del pianeta
che mena dritto altrui per ogne calle.

Calau su timi est tandu unu pagheddu
chi in fundu ‘e coru meda fut durau
sa noti ch’ia passau che misereddu.

Allor fu la paura un poco queta,
che nel lago del cor m’era durata
la notte ch’i’ passai con tanta pieta.

Comenti unu cristianu assubentau
de mari ‘essiu a sa praja cun fadiori
si fùrriat a castiai che ameletzau,

E come quei che con lena affannata,
uscito fuor del pelago a la riva,
si volge a l’acqua perigliosa e guata,

aici si fut s’ànimu fuidori
furriau po biri apalas cuss’apretu
chi lassat mai personi bia in su mori.

così l’animo mio, ch’ancor fuggiva,
si volse a retro a rimirar lo passo
che non lasciò già mai persona viva.

Pasiau su corpus duncas cun achietu
torrau mi fui in s’arètica costera
pesendi pei cun pei cuss’artu tretu.

Poi ch’èi posato un poco il corpo lasso,
ripresi via per la piaggia diserta,
sì che ‘l piè fermo sempre era ‘l più basso.

E tocat chi a s’inghitzu ‘e sa scalera
a pilu ingespiadatzu e lestra a biri
ananti miu una liòncia chi ligera

Ed ecco, quasi al cominciar de l’erta,
una lonza leggera e presta molto,
che di pel macolato era coverta;

de cara mia no si boliat partiri;
faiat a mei su passu tanti arrèsciu
chi fui agiumai cumbintu a dispidiri.

e non mi si partia dinanzi al volto,
anzi ‘mpediva tanto il mio cammino,
ch’i’ fui per ritornar più volte vòlto.

Fut s’ora ‘e su mangianu giai arbèsciu
su soli nci pesàt cun cussu steddu
chi fut cun issu candu ddus iat crèsciu

Temp’era dal principio del mattino,
e ‘l sol montava ‘n sù con quelle stelle
ch’eran con lui quando l’amor divino

s’amori santu ‘e Dèus-u de noeddu;
aici de sperai tenia ocasioni
po cussa fera in s’ora ‘e mangianeddu

mosse di prima quelle cose belle;
sì ch’a bene sperar m’era cagione
di quella fiera a la gaetta pelle

e prus in tempus de durci stasoni;
ma no chi timi etanti no faessit
su biri ananti a mimi unu lioni.

l’ora del tempo e la dolce stagione;
ma non sì che paura non mi desse
la vista che m’apparve d’un leone.

Pariat chi cuddu contra a mei benessit
a conca in artu e fàmini arrabiosa
pariat chi finsas s’àiri ndi tremessit.

Questi parea che contra me venisse
con la test’alta e con rabbiosa fame,
sì che parea che l’aere ne tremesse.

E agoa una lupa chi totu speddiosa
pariat de cantu fut sa marridesa
e genti meda iat fatu giai infadosa,

Ed una lupa, che di tutte brame
sembiava carca ne la sua magrezza,
e molte genti fé già viver grame,

aportu m’iat sentidu de grajesa
sa timoria chi essiat biendi•dda a s’ora
ch’ia pèrdiu in totu spera de s’artesa.

questa mi porse tanto di gravezza
con la paura ch’uscia di sua vista,
ch’io perdei la speranza de l’altezza.

Comenti e cussu chi totu comporat
e lompit tempus malu e a perdi acudit
ca prantu e pensu tristu imoi ddu scorat;

E qual è quei che volontieri acquista,
e giugne ‘l tempo che perder lo face,
che ‘n tutti suoi pensier piange e s’attrista;

sa bèstia sene paxi ni chietudi
abellu a faci mia benendi abàsciu
a cuddu scuru torra mi•nci scudit.

tal mi fece la bestia sanza pace,
che, venendomi ‘ncontro, a poco a poco
mi ripigneva là dove ‘l sol tace.

Arrumbulendi tandu in logu bàsciu
cumparit de arrepenti ma diaderu
chini citiu no parit mancu nàsciu.

Mentre ch’i’ rovinava in basso loco,
dinanzi a li occhi mi si fu offerto
chi per lungo silenzio parea fioco.

Biendi chi in su scuru fut sentzeru
“Oh, miserere ‘e mei”, dd’apu tzerriau,
“chini tui siast, un’umbra o òmini beru!”

Quando vidi costui nel gran diserto,
“Miserere di me”, gridai a lui,
“qual che tu sii, od ombra od omo certo!”

Mi fait: “No prus, ma òmini fui stau,
e babu miu cun mama fut lombardu,
de pàtria mantovana e innia pesau.

Rispuosemi: “Non omo, omo già fui,
e li parenti miei furon lombardi,
mantoani per patrïa ambedui.

Nàsciu sub Iulio, mancai fessit tardu
seu bìviu in Roma asuta ‘e grandu Agustu
candu nci fiant is farsus dèus govardus.

Nacqui sub Iulio, ancor che fosse tardi,
e vissi a Roma sotto ‘l buono Augusto
nel tempo de li dèi falsi e bugiardi.

Poeta fui e cantamu de su giustu
de Anchisu fillu chi est bènniu de Ilìu
de chi abrùxiu feti e’ abarrau de custu.

Poeta fui, e cantai di quel giusto
figliuol d’Anchise che venne di Troia,
poi che ‘l superbo Ilïón fu combusto.

Ma a ita ses torrendi a cuss’axiu?
no fust artziendi a muntànnia biadosa
de anca ònnia prexu nd’est mòviu e partiu?”

Ma tu perché ritorni a tanta noia?
perché non sali il dilettoso monte
ch’è principio e cagion di tutta gioia?”

“Ses tui Virgìliu sa mitza abundosa
chi spargit mannu frùmini ‘e arraxonu?”,
dd’apu torrau a faci bregungiosa.

“Or se’ tu quel Virgilio e quella fonte
che spandi di parlar sì largo fiume?”,
rispuos’io lui con vergognosa fronte.

“Tra is àterus poetas bantu e donu
mi serbat stùdiu longu e grandu amori
chi nci apu postu in su tuu libru bonu.

“O de li altri poeti onore e lume,
vagliami ‘l lungo studio e ‘l grande amore
che m’ha fatto cercar lo tuo volume.

Tui ses maistu mannu miu e s’autori
chi solu surbiu nd’apu in sa poesia
su stili bellu chi m’at fatu onori.

Tu se’ lo mio maestro e ‘l mio autore,
tu se’ solo colui da cu’ io tolsi
lo bello stilo che m’ha fatto onore.

Dda biis sa bèstia chi tengu in sa bia;
agiuda-mì cun issa, ca in trementa
m’at postu, o maistu ‘e sabidoria”.

Vedi la bestia per cu’ io mi volsi;
aiutami da lei, famoso saggio,
ch’ella mi fa tremar le vene e i polsi”.

“Po tui iat essi mellus atra tenta”,
mi torrat biendi•mì totu in prantu,
“si ‘olis scabulli ‘e logu chi turmentat;

“A te convien tenere altro vïaggio”,
rispuose, poi che lagrimar mi vide,
“se vuo’ campar d’esto loco selvaggio;

ca custa bèstia chi ti fait ispantu
no lassat mai perunu propassai
chi sperdit dònnia pòburu, aici cantu;

ché questa bestia, per la qual tu gride,
non lascia altrui passar per la sua via,
ma tanto lo ‘mpedisce che l’uccide;

e de natura est tanti mala e grai
chi mai dda satzat gana illacanada
e a scraxu prenu est comenti e chi mai.

e ha natura sì malvagia e ria,
che mai non empie la bramosa voglia,
e dopo ‘l pasto ha più fame che pria.

Cun animalis medas s’e’ acrobada
e ant essi prus, ma cani cassadori
cun dolu mannu dd’at a fai spaciada.

Molti son li animali a cui s’ammoglia,
e più saranno ancora, infin che ‘l veltro
verrà, che la farà morir con doglia.

Ni terra ni dinai ma cun framori,
issu chi nascit in pannus de virtudi
sabiesa at a circai e grandu amori.

Questi non ciberà terra né peltro,
ma sapïenza, amore e virtute,
e sua nazion sarà tra feltro e feltro.

De cudda Itàlia at essi sa saludi
po chi Camilla vìrgini s’est morta
e Turnu, e Eurìalu e Nisu in gioventudi.

Di quella umile Italia fia salute
per cui morì la vergine Cammilla,
Eurialo e Turno e Niso di ferute.

De is biddas dd’at a fai imperriai sa porta
finas chi torra scutulada at essi
a inferru, de aundi fèngia dd’iat ingorta.

Questi la caccerà per ogne villa,
fin che l’avrà rimessa ne lo ‘nferno,
là onde ‘nvidia prima dipartilla.

Ma pensu chi siat mellus tui sighessis
de innoi a mei, chi t’apu a andai ghiendi,
e s’atru mundu potzas agradessi;

Ond’io per lo tuo me’ penso e discerno
che tu mi segui, e io sarò tua guida,
e trarrotti di qui per loco etterno;

ca scrìvidus de dolu innia as a intendi
a biri cussas ànimas antigas
po sa segundu morti giai tzerriendi;

ove udirai le disperate strida,
vedrai li antichi spiriti dolenti,
ch’a la seconda morte ciascun grida;

e is chi unu prexu mannu finsas pigat
mancai in su fogu, ca funt in sa spera
de artziai a su celu a s’ora cun fadiga.

e vederai color che son contenti
nel foco, perché speran di venire
quando che sia a le beate genti.

Chi inguni agoa bolis andai diaveras
mi•nci apu a dispidiri ca innia nci at-i
prus dìnnia ‘e mei un’atr’ànima sentzera;

A le quai poi se tu vorrai salire,
anima fia a ciò più di me degna:
con lei ti lascerò nel mio partire;

ca cussu imperadori e magestadi
sendi chi fui arrebellu a sa dotrina
no bolit chi deu intri in sa tzitadi.

ché quello imperador che là sù regna,
perch’i’ fu’ ribellante a la sua legge,
non vuol che ‘n sua città per me si vegna.

S’arrènniu e’ in dònnia logu ma innoi finas
est sa tzitadi sua cun s’artu tronu:
biau chi nd’arricit intrendi sa strina!”.

In tutte parti impera e quivi regge;
quivi è la sua città e l’alto seggio:
oh felice colui cu’ ivi elegge!”.

E deu: “Poeta, deu ti pedu a indonu
po Deus chi mai t’at donau acunortu,
po chi nci fua de custu mali e in bonu

E io a lui: “Poeta, io ti richeggio
per quello Dio che tu non conoscesti,
acciò ch’io fugga questo male e peggio,

mi potzas ghiai a lompi in cussu portu
chi s’enna ‘e Santu Pedru potza biri
e is chi tui nas pigaus de su scunfortu”.

che tu mi meni là dov’or dicesti,
sì ch’io veggia la porta di san Pietro
e color cui tu fai cotanto mesti”.

S’est mòviu, e deu infatu a ddu sighiri.

Allor si mosse, e io li tenni dietro.

Gràtzias, amigus, po si essi stentaus a ligi, e cumpadessei is sciollòrius mius!